Masajul reprezintă o succesiune de manevre şi manipulări ale ţesuturilor moi, în scop profilactic sau curativ, urmărindu-se o îmbunătăţire a sistemului muscular, hiperemie (îmbunătăţirea circulaţiei sangvine), o stare generală mai bună a întregului organism. Acţiunea fiziologică a acestor manevre constă în faptul că în timpul executării lor pornesc spre sistemul nervos central impulsuri nervoase de la terminaţiile nervoase profunde cutanate. Acestea măresc excitabilitatea şi întăresc starea funcţională a scoarţei cerebrale.

Masajul este definit ca, ansamblul de acţiuni sistematice, manuale sau mecanice, exercitate asupra părţilor moi ale corpului, capabile să producă efecte fiziologice şi terapeutice utile organismului. Aceste efecte sunt produse de tot felul de mişcări şi manevre, care, îmbinate armonios, pot avea rezultate foarte bune, dar la o asemenea măiestrie se ajunge după ani mulţi de practică.

Masajul, indiferent de forma sub care se aplică, se adresează, în primul rând, pielii, acţiunea mecanică fiind transmisă şi ţesuturilor subiacente. Pentru acest motiv, terapeuţii trebuie să fie profesionişti şi să posede noţiuni de anatomie şi fiziologie, despre piele, dar şi despre restul structurilor anatomice aflate sub ea, cum sunt: ţesutul celular subcutanat, oasele, articulaţiile, muşchii etc. Noţiunile de anatomie mai sunt necesare pentru stabilirea şi delimitarea zonelor topografice, care urmează a fi masate.

Manevrele folosite au diferite denumiri, sugestive, în legătură cu mişcările executate sau efectele lor asupra structurilor masate. În timpul masajului, specialistul leagă manevrele unele de altele, le îmbină armonios, schimbarea lor fiind greu sesizabilă de subiect. Aceste manevre pot fi executate cu viteze, presiuni şi sensuri diferite, în funcţie de indicaţii.

Manevrele de masaj sunt de două tipuri:

  1. Manevre principale – care se aplică în funcţie de regiunea topografică şi respectă întotdeauna aceeaşi succesiune.
    1. netezirea sau efluerajul;
    2. fricţiunea;
    3. frământatul sau petrisajul;
    4. tapotamentul sau baterea;
    5. vibraţiile.
  2. Manevre secundare – care pot fi aplicate sau nu, se regăsesc doar în anumite regiuni şi se intercalează printre manevrele principale.
    • Unele derivă din cele principale pe care le pot însoţii: lipăitul şi plescăitul – derivă din tapotament.
    • Manevre secundare care se adresează doar anumitor regiuni
      • rulatul şi cernutul – aplicate pe segmente cilindrice (membre);
      • râcâitul şi balotatul – pe flancurile abdominale;
      • tracţiunile – mobilizări pasive cu tensiuni finale;
      • scuturările – asupra structurilor articulare ale extremităţilor;
      • presiunile – simple sau în asociere cu alte manevre sau acţiuni (vibraţie, cu respiraţie);
      • ciupiri şi pensări – în special pe zonele cu strat adipos bogat şi structuri musculare bine dezvoltate.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather