Termenul de kinetoterapie provine din limba greacă, kinetos însemnând mişcare iar teraphia –tratament, deci kinetoterapie = terapie prin mişcare.

Kinetoterapia este ansamblul tehnicilor şi procedeelor folosite pentru tratamentul unor patologii, abateri, maladii, pe care natura umană le-a suferit în evoluţia sa.
Reprezintă totalitatea măsurilor şi mijloacelor necesare pentru prevenirea, tratamentul şi recuperarea medicală, utilizând ca mijloc fundamental exerciţiul fizic, mişcarea.

Nu există un popor cu merite mai mari sau mai mici în conturarea acestei ştiinţe, şi nici un epicentru de unde s-ar fi răspândit această ştiinţă, ea apărând atunci când trebuia, fiecare popor contribuind la îmbunătăţirea ei până în zilele noastre. Aşa dar ea îşi află circumferinţa pretutindeni, iar centrul nicăeri.

Kinetologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii şi al structurilor care participă la aceste mişcări. Kinetologia medicală, sau kinetoterapia, studiază mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură motricitatea normală oamenilor. Ea se adresează aparatului kinetic = aparatul locomotor = sistemul neuro-musculo-articular, care este format din trei mari componente:

  1. Sistemul nervos – asigură comanda pe baza informaţiilor aferente;
  2. Sistemul muscular – primeşte comanda şi realizează funcţia motrică a mişcării;
  3. sistemul articular – segmentează corpul permiţând mişcarea în anumite limite şi direcţii.

Kinetoterapia se defineşte ca o terapie prin mişcare, efectuată prin programe de recuperare medicală. Kinetoterapia este o terapie individualizată constând în programe de exerciţii fizice statice şi dinamice.

Kinetoterapia profilactică prin care se urmăreşte menţinerea unui nivel funcţional satisfăcător; poate fi de trei categorii: prevenție primară, prevenție secundară, prevenție terțiară.

Scopul recuperării este de a-l învăţa pe pacient să folosească rezervele naturale şi toate metodele şi mijloacele de care dispunem pentru obţinerea unor anumite mişcări sau gesturi care sunt dificil sau imposibil de efectuat din cauza sechelelor generate de traumatism, în scopul de a reda pacientului, în minimum de timp, maximum de integritate fizică pierdută.

 

Pentru ca recuperarea funcţională să fie eficace trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici şi anume să fie :
  • precoce – începe chiar de la terminarea actului terapeutic chirurgical sau ortopedic;
  • precisă – se adresează strict segmentelor afectate (ce are şi ce nu are voie să facă);
  • progresivă – în raport cu posibilităţile şi nevoile funcţionale ale subiectului;
  • activă – pune în joc capacităţile şi voinţa pacientului;
  • indoloră – frecvent exerciţiul dureros este inutil şi poate chiar dăunător (există totuşi şi excepţii);
  • completă – să aibă în vedere tot corpul;
  • continuă – viaţa pacientului trebuie să fie orientată şi organizată astfel ca el să poată utiliza noi achiziţii.
Obiectivele generale urmărite în tratamentul prin kinetoterapie sunt:
  • relaxarea
  • corectarea posturii şi a aliniamentului corpului;
  • creşterea mobilităţii articulare;
  • creşterea forţei musculare
  • creşterea rezistenţei musculare;
  • reeducarea coordonării şi a echilibrului;
  • antrenarea la efort;
  • reeducarea respiratorie;
  • reeducarea sensibilităţii.